Filmul pe care l-am vazut zilele trecute analizeaza chiar acest lucru. Comportamentul copilului abandonat intr-un orfelinat. De ce postez deseori  astfel de filme v-ati putea  intreba. Nu am o fire pesimista !  Postez  genul acesta de filme pentru ca cele mai multe dintre ele sunt inspirate din cazuri reale ale vietii de zi cu zi. Pentru ca nu promoveaza desfranarea si alte patimi ale lumii moderne, ci chiar au un mesaj de transmis. Fiecare om este o minune a creatiei lui Dumnezeu, iar puterea de a lupta cu greutatile  vietii este un dar  dat omului!

UNE VIE TOUTE NEUVE , este o poveste inspirata  din copilaria regizoarei  Ounie Lecomte care a fost adoptata  in 1970 de un cuplu francez . Filmul, incearca sa transmita emotiile puternice traite de eroina principala in urma dramei abandonului, expunand amanuntit  calatoria acestei copile abandonate de tatal  ei  intr-un orfelinat . Micuta Jinhee, locuieste alaturi de tatal ei cu care are o legatura afectiva  speciala. Tatal, incearca sa suplineasca absenta mamei , oferindu-i mici lucruri care o pot face fericita. Cu toate acestea, tatal decide sa  o duca la orfelinat promitandu-i ca va veni curand s-o ia. Jihnee, spera in fiecare zi ca tatal ei isi va tine promisiunea, refuzand sa creada ca de acum este un copil abandonat.

Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.

Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.

…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?

- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?

- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?

- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?

- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…

Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

-  Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?

- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?

- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?

- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?

- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?

- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?

- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?

- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?

- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…

Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.

În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.

Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?

- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.

Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?

- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?

- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Despre W. Szpillmann  stim ca este  de origine evreu nascut in Polonia. Si-a scris memoriile dupa incheierea razboiului. Actiunea se petrece in perioada  anului 1939 , an in care Polonia este invadata de fortele germane. In timpul  ocupatiei naziste evreii din Polonia au fost mutati cu forta in ghetouri si lasati sa traiasca in conditii subumane, doar cei care doreau sa lucreze pentru nemtii puteau sa traiasca in afara ghetoului.

“Pianistul”  incepe cu interpretarea ” Nocturnei” de Chopin. Este un film  zguduitor datorita naturii reale a  naratiunii. Regizorul Polanski reuseste sa puna in pelicula lui neutralitatea naratiunii pianistului .

Arta supravietuirii ar trebui s-o invatam cu totii, pentru ca , precum in trecut la fel si-n prezent exista  etape de dezechilibre economice , sociale si morale. Recomand acest film pentru ca  este un exemplu  de supravietuire al unui om in vremuri grele.

Autorul cartii , Catalin Grigore  este teolog, filolog si traducator.  A tradus din limba engleza cartile ;  “Hristologia” scrisa de Sfantul Ierarh Nectarie.   ” Dreapta cinstire a Nascatoarei de Dumnezeu” scrisa de  Sfantul Ierarh Ioan Maximovici.

Cartile pot  fi gasite la editura Iona   http://edituraiona.blogspot.com.

Maica Serafima nu numai că reclădește locașul de rugăciune, întemeind acolo o mănăstire de maici dar își va asuma, puțin mai tărziu, si responsabilitatea de a face  un mic adăpost pentru 10 copii  orfani pe care îi va îngriji de la o vârsta fragedă (2, 3, 4 luni). Copiii erau abandonați în spitale, majoritatea având o stare de sănătate precară, suferind de rahitism, handicap emoțional și mental scoțând sunete înduioșătoare, cărora nimeni nu le oferea vreo mângâiere.

Sfințenia acestui loc se manifestă  poate cel mai evident prin bucuria launtrică a acestor copilași, bucurie care se observă de la prima vedere. La  Sfânta Liturghie ei recită puternic si răsunător, Crezul  învățat de dinafară.Curățenia și evlavia lor umplând cu lacrimi ochii pelerinilor surprinși de această prezență neașteptată într-o mănăstire. O mănăstire plină cu îngerași  care acum au între 4-8 anișori (8 fetițe în vârstă de  7-8 ani: Maria, Elena, Mihaela, Alexandra, Nicoleta, Ștefania, Ana, Sara ) și Alexandru și Ilinca de 4 ani care știu cântările liturgice pe de rost,  sânt împărtășiți în fiecare Duminică și cu mare sfințenie respectă rânduiala mănăstirii sub îndrumarea iubitoare a Maicii Serafima pe care o numesc cu mare drag ‘mami’.

Am ajuns acolo pe 1 Octombrie, când Mănăstirea Mărcuș își serbează Hramul, Acoperământul Maicii Domnului. La Sfânta Sărbătoare, copilașii au fost aduși de la școală. Într-o disciplină exemplară s-au închinat  în fața Icoanei Maicii Domnului, protectoarea lor si a întregii Mănăstiri, după care la fel de cuminți  s-au  alăturat  măicuțelor la strană unde au înnobilat cu vocile lor cristaline cântările liturgice.

Maica  Stareță se străduiește cu o putere care întrece puterile omenești, să țină totul in rânduială și în curățenie exemplară, mai ales în ceea ce-i privește pe copilași. Orfelinatul este aparte de chiliile măicuțelor fiind necesar ca in permanenta, prin rotație sa fie una sau două angajate ale mănăstirii care să asigure mâncarea, curățenia supravegherea și tot ce ține de buna rânduială a copilașilor in cursul zilei si al nopții, 24 de ore din 24. Copilașii sunt transportați în fiecare zi spre școală și grădiniță cu un microbuz și desigur aduși de la școală, hrăniti spălați, îngrijiți și educați cu mare grijă; sunt de o cumințenie și ascultare exemplară față de “mami” in comparație cu majoritatea copilașilor  pe care i-am văzut in biserică însoțiți de părinții lor, detalii care cu siguranță nu scapă neobservate.

“Copii mănâncă la o masa o ‘rudă’ întreagă de parizer”, ne spune maica Stareță care cu îngrijorare de multe ori se întreba ce pune pe masă acestor copilași în ziua următoare, cum va plati încălzirea, cu ce bani vă cumpăra lemne pentru iarnă și benzină pentru transportul lor la școală, într-o situație economică prezenta, extrem de tulbure în care salariile au scăzut cu până la 40%, cu demonstrații si nemulțumiri populare majore si cu scumpiri continue la alimente, combustibil si energie. “Este o diferență uimitoare” ne spune maica “intre donațiile pelerinilor  din acest an față de anii precedenți. Oamenii sunt atât de apăsați de greutățile zilei încât vin la Mănăstire si doneaza câte un leu pentru pomelnice”. Problema devine și mai gravă in lunile de iarnă în care pelerinii nu pot ajunge la mănăstire din cauza drumului care nu este accesibil pe timp de iarnă, in ciuda promisiunilor zadarnice ale primăriei de a amenaja si asfalta drumul pentru a ușura accesul spre mănăstire.

Maica Serafima este ferma in educația copiilor, atentă le fiecare detaliu si extrem de iubitoare cu ei, dar ingrijorată de siguranța zilei de mâine, cu multitudine de sarcini care apasă pe umerii dumneaei, dar în același timp Maica transmite o speranță sclipitoare din ochii ei vii, primind cu blândețe și căldură pelerinii care poposesc aici și care sunt invitați cu mare drag  la masă, in mijlocul familiei numeroase de la Mărcuș pe care o clădește și o păstorește cu atâta dragoste. “Mă gândesc cu infrigurare la iarna care vine” spune măicuța “trebuie sa repar acoperișul clădirii, plouă pe pereți și să instalez centrală de încălzire în chilii. Momentan acolo nu este foc întrucât nu avem încă nicio posibilitate  pentru lemne. Estimările la o asemenea lucrare ajung la 20.000 de EURO” la care se adaugă cheltuielile lunare ale orfelinatului. In dealurile Mărcușului răsună în văzduh  voci cristaline, zece copilași orfani care strigă cu putere in fiecare Sfânta Liturghie către Tatăl lor Ceresc ”Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul Făcătorul cerului și al pământului…” cerând cu aceeași convingere si rugătoare voce pâinea cea de toate zilele, recitând în văzduh cu ardoare Tatăl nostru și cu voci melodioase: Sfinte Dumnezeule si Apărătoare Doamnă.

Ne alăturăm lor făcând apel la toti cei  care au o inimă deschisă  pentru a-i ajuta pe cei in nevoi și care cred cu tărie ca asa se dobândește viața veșnică, să ajute această misiune. Mănăstirea Mărcuș este situată pe șoseaua națională Sfântul Gheorghe-Ozun-Brașov, in perimetrul localității Mărcus, la o distanță de 19 km de Sfântul Gheorghe si 22 km de Brașov, și toți sunteți bineveniți in acest locaș binecuvântat de Dumnezeu.  Părintele Partenie, preotul care slujește la mănăstirea Mărcuș transmite cuvânt de suflet tuturor celor plecați în străinătate:”Haideți să creăm o punte de lumină între noi cei de aici si toți cei plecați peste ocean si sa ne întălnim, undeva la mijloc înăltând ochii noștrii, împreună, spre cel de unde vine Lumina, Mântuitorul nostru Hristos”.  Rugăciunile si binecuvântările înălțate la această mănăstire ii vor însoți pe toți cei care doresc să o ajute pe maica Stareţă în această misiune frumoasă dar dificilă și care pot face donaţii în contul Asociaţiei de Binefacere “Sfânta Iustina”, înfiinţată de maica Serafima Comsa.

Banca: BCR sucursala Sfântul Gheorghe

Cod IBAN: RO53RNCB0124009682180001 (LEI)

RO85RNCB0124009682180007(EURO) Cod SWIFT (BIC): RNCBROBUCV0 (ultimul caracter este cifra zero)

Adresa Asociaţiei: Comuna Dobârlău, sat Mărcuş, nr. 161, jud. Covasna Cod Fiscal: 14152220
Tel: 0267/375.651 sau 0267/375.624 (momentan telefoanele manastirii sant nefunctionale).
Maica stareţă Serafima poate fi contactată la numărul 0740.095.480.

Consemneaza de la Marcus,

Mariana Cuceu, Chicago, Il

La ştiinţele sociale, antropoligie în speţă, vin în continuare destul de mulţi, dar numitorul comun este defularea. Adică vin foarte mulţi corporatişti, oameni din ONG-uri care n-au nicio treabă – şi nici nu o să aibă – cu această ştiinţă. De fapt, ei vin pentru o gură de aer…

Sunt oameni la a doua facultate?

Da. Aceste rele sociale despre care vorbim mereu sunt resimţite de foarte multă lume. Există o masă critică de frustrare, însă nu există canale de defulare. Aici este marea problemă – fiecare şi le caută pe ale lui, individual şi nu se canalizează într-o direcţie această nevoie de curăţire. Aici intervine rolul statului, al mass-media, al educaţiei, al instituţiilor sociale care se ocupă prin definiţie de aşa ceva.

Poate aici este şi rolul intelectualităţii…

Sigur că da. În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia de a intra în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu constructor de ţară. Dacă ne uităm la istoria noastră vom vedea că în fruntea ţării au fost mulţi intelectuali iluştri, de la Maiorescu la Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne gândim puţin, elitele naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr trebuia să funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu putea funcţiona cu boierii – şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit o categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv filologică. Sunt nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în considerare, publicate în Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care arată un lucru foarte simplu: în perioada interbelică raportul dintre absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de şcoli practice era de 0,2 – 0,3. În Bulgaria era 2,4 – 2,7. Iertaţi-mă, dar vorbim de ordin de mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât teoreticieni pe durata noastră de maximă înflorire – perioada interbelică. Nu am nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul inginerilor…

Adică „intelectualităţii tehnice”, aşa cum se spunea odinioară…

Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu inginerul care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu era o intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind, intelectualitatea românească a considerat că are un rol important în luminarea şi în conducerea naţiei – deci s-a băgat în politica în care nu se pricepea. În al doilea rând, nu a avut acces la mecanismele economice, de supravieţuire, de viaţă socială curentă. Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.

Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor…

Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea avem intelectualitate – asta ca să fiu foarte politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică. Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică Contra”, în sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.

De om care îşi pune întrebări…

De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă. Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii. Nu este cel care trage concluziile şi le pune în practică. Asta este altă profesie şi se cheamă politică. Acum ajungem la problema cea mai gravă care îmbracă şi intelectualitatea – la noi totul este politic. Intelectualul se dizolvă în această masă politică. Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este politic.

Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.

SURSA: http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Vintila_Mihailescu-_-Romania_are_un_complex_adolescentin_0_323968145.html

Lisa Gerrard, nascuta la 12 Aprilie 1961 in Australia. Este cantareata  si compozitoare. A devenit cunsocuta ca membra a formatiei ” Dead Can Dance” denumirea formatiei a fost inspirata de mastile  ritualelor aborigene australiene.  Oricine asculta  o singura piesa interpretata de ea , o va  recunoaste cu usurinta a doua oara datorita vocii puternice de controlalto dramatic. A copilarit in Prahan, la periferia orasului Melbourme, printre comunitatile grecesti, arabe , turcesti si italiene care i-au influentat muzica.  Limba ” hopelandic” o limba inventata, o diferentiaza de ceilalti cantareti ( atunci cand ai talent se vede bine, ca nici nu mai conteaza in ce limba canti).

Pentru coloana sonora a filmului ” Gladiatorul” din anul 2000 a fost laureata a Globului de Aur si nominalizata la Premiul Oscar.

Nujood Ali este o fetita din Yemen care a avut curajul sa-si povesteasca cosmarul prin care a trecut, jurnalistei Delphine Minoui. M-a cutremurat efectiv povestea acestei fete. Din cauza saraciei, tatal isi casatoreste fiica de doar 10 ani cu un tanar arab de 30 de ani , rugandu-l pe acesta sa-i promita ca nu se va atinge de fata lui pana cand nu va implini varsta legala casatoriei (15 ani).

Asa cum singura povesteste, ii placea sa se plimbe pe strazile  orasului privind vitrinele magazinelor, cel mai mult o atragea insa rochia alba de mireasa, in care se imagina ca o printesa cand va fi mare.  Din pacate, chiar si in  zilele noastre ( povestea se petrece in Yemenul anului 2008) fetele  care  provin din familii sarace sunt casatorite la o varsta frageda cand inca se mai joaca de-a v-ati ascunselea.

Odata mutata in casa sotului ei Nujood descopera ca, copilaria ei luase sfarsit. Se trezise dintr-o data maritata fara ca macar sa i se spuna ce inseamna casatoria si cum trebuie sa te porti cu sotul tau. “Cel care-mi era sot ma batea zilnic daca nu voiam sa-l las sa-mi faca ce dorea el. Îl rugam pe tata sa ma ajute, dar nu facea nimic”.  Intr-o zi, trimisa sa cumpere paine, ea decide sa mearga la un judecator si sa ceara divortul. Chiar daca varsta legala casatoriei in Yemen este de 15 ani, judecatorul si avocatii s-au temut ca nu vor reusi sa-i obtina divortul. Insa micuta Nujood  este decisa sa isi schimbe viata, chiar contrazicand cultura in care a fost crescuta. ‘Eu sunt o simpla fata de la tara care a ascultat intotdeauna ordinele tatalui si fratilor mei. De cand ma stiu am spus  “Da” la tot. Astazi am decis sa spun Nu” .

Datorita curajului ei, cazul a atras sustinere la nivel mondial. “Sunt eu destul de puternica sa continui sa merg inainte?  Nu. Da. Poate. Imi spun mie insami ca e prea tarziu sa dau inapoi; cea mai grea parte a trecut si eu trebuie sa merg inainte”.

Nujood Ali a fost primul copil-sotie in Yemen care a reusit sa castige un divort. De fapt,nimeni pina atunci nici nu intentase. A fost premiata Femeia ”Glamour” a anului in 2008, s-a scris despre ea in ”New York Times”, ”Los Angeles Times” si revista ”Times”.

O poveste reala cu  mare incarcatura emotionala.